Sari la conținut

Apocrife biblice

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Apocrife (de la ἀποκρύπτω — apokripto = a ascunde, ἀπόκρυφος — apokrifos = ascuns, nesigur, secret) sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură. [1]

Canonul Bibliei

[modificare | modificare sursă]

În anul 363 d.Hr., Conciliul de la Laodicea a stabilit că numai cărțile Vechiului Testament (varianta catolică) precum și cele 27 de cărți actuale ale Noului Testament trebuie incluse în canon și deci utilizate în biserici. Conciliul de la Hippo (anul 393 d.Hr.) a stabilit de asemenea drept canonice cele 27 de cărți ale Noului Testament.[2] Al treilea conciliu de la Cartagina (anul 397 d.Hr.) a afirmat 26 de cărți ale Noului Testament ca având autoritate și inspirație divină. Canonul de atunci nu includea Apocalipsa lui Ioan, ea fiind adăugată abia în 419, la un ulterior Conciliu de la Cartagina.[3] Cele trei concilii amintite au recunoscut drept canonice cărțile deuterocanonice din Vechiul Testament, numite apocrife de către protestanți. Toate celelalte scrieri, utilizate în biserici până atunci, considerate apocrife, au fost scoase din Biblie.

În mod oficial, canonul Noului Testament a fost hotărât pentru Biserica Catolică la Conciliul Tridentin, la mijlocul secolului al XVI-lea.[4] Până atunci niciun conciliu ecumenic nu se pronunțase în această privință.[4] Sinodul de la Ierusalim (1672) a stabilit canonul Bibliei pentru bisericile ortodoxe. Acest sinod a aprobat același canon al Noului Testament ca cel catolic, dar a aprobat un canon diferit în ce privește Vechiul Testament.[5]

Numai 8 din cele 27 de cărți din Noul Testament sunt în mod sigur scrise de autorii cărora le sunt atribuite,[6] și anume șapte din epistolele pauline și Apocalipsa lui Ioan (care e cert scrisă de cineva numit Ioan, deși nu e clar cine era acel Ioan, de exemplu nu știm dacă era apostol).[4] Cele șapte epistole sunt ortonime (adică numele autorului este corect redat de tradiție), iar Apocalipsa este omonimă (adică scrisă de cineva care avea același nume cu autorul atribuit ei în mod tradițional).[7] Restul sunt fie falsuri, fie false atribuiri, fie cărți a căror autenticitate nu este certă.

Cărțile apocrife ale Vechiului Testament provin de la unii iudei care au compus astfel de cărți, pe care le atribuiau unor personaje din Sfânta Scriptură (regi sau profeți) pentru a le da autoritate. [1] Printre aceste apocrife sunt:

Pentru Noul Testament apar în sec. al II-lea „Evangheliile apocrife“. Cărțile apocrife, deși interesante prin conținutul lor, sunt totuși interzise de Biserică, unele dintre ele cuprinzând chiar idei eretice sau lucruri ascunse, obscure. [1]

Până în secolul al IV-lea nu a existat o graniță sigură, unanim acceptată, între scrierile canonice și cele așa-zise "apocrife". Ca urmare, foarte multe evenimente, personaje sau episoade, precum viața părinților după trup ai lui Iisus, nașterea și copilăria Lui, coborârea în iad, adormirea Maicii Domnului etc., au fost integrate în tradiția ortodoxă. [9]

Este cunoscută existența unei serii de Evanghelii, Fapte, Epistole și Apocalipse apocrife ale Noului Testament, care au circulat în comunitățile creștine timpurii și s-au transmis de-a lungul timpului până în zilele noastre. [10]

Evangheliile apocrife păstrate sunt numeroase, în jur de 30, cu texte fluctuante. Ele sunt atribuite, în general, apostolilor lui Christos sau altor apropiați ai Săi. De fapt, scrierile sunt opera unor medii mai mult sau mai puțin eretice, de multe ori gnostice. [11]

Cele mai cunoscute Evanghelii apocrife sunt:[11]

În general autorii apocaliptici au încercat să adune și să ordoneze informațiile care circulau în tradiția orală creștina și au dezvoltat aspecte pe care Evangheliile canonice nu le pomeneau deloc sau doar le sugerau. [10]

Iată o serie de Apocalipse apocrife, cărți alternative la Cartea Apocalipsei (numită și Revelația și scrisă de Ioan de Patmos numit și Ioan Teologul), care au fost păstrate până în prezent: [10]

  1. ^ a b c Nicolae Cartojan, Cărțile populare în literatura românească, vol. I, București, 1929, vol. II. 1940.
  2. ^ Când și cum a fost alcătuit canonul Bibliei?
  3. ^ McDonald & Sanders' The Canon Debate, Appendix D-2, note 19: "Revelation was added later in 419 at the subsequent synod of Carthage."
  4. ^ a b c Bart Ehrman - The History of the Bible: The Making of the New Testament Canon The Teaching Company, Lecția nr. 12.
  5. ^ Schaff, Philip (ed.) Creeds of Christendom, with a History and Critical notes. Volume I. The History of Creeds. § 17. The Synod of Jerusalem and the Confession of Dositheus, A.D. 1672.
  6. ^ Burton, Julie (). „Controversial Book Sheds New Light on Life of Jesus”. Reuters. Arhivat din original la . Accesat în . 
  7. ^ Ehrman, Bart D. (). „A World of Deceptions and Forgeries. The Terms of the Debate.”. Forged: Writing in the Name of God—Why the Bible's Authors Are Not Who We Think They Are (EPUB) (în engleză) (ed. First Edition. EPub). New York: HarperCollins e-books. pp. 28–29. ISBN 978-0-06-207863-6. Arhivat din original la . Accesat în . 
  8. ^ a b c Trei apocrife ale Vechiului Testament Traducere, sudiu introductiv, note și prezentări de Cristian Bădiliță, Editura Polirom, 2002; ISBN:973-683-477-8
  9. ^ Evanghelii apocrife (Ediția a IV-a) Traducere, studiu introductiv, note și prezentări de Cristian Bădiliță, Editura Polirom, 2002; ISBN:973-681-132-8
  10. ^ a b c Gheorghe Fedorovici - Monica Medeleanu Apocalipse apocrife ale Noului Testament, Editura Herald, 2007: ISBN 978-973-7970-62-6
  11. ^ a b „Evanghelii apocrife”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  12. ^ Gospel of Judas National Geographic.
  13. ^ CHURCH FATHERS: Revelation of St. John
  • Elaine Pagels: Evangheliile gnostice, Traducere Walter Fotescu, Editura Herald, București, 1999, ISBN 973-9453-11-2

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Wikţionar
Wikţionar
Caută „apocrif” în Wikționar, dicționarul liber.
Wikicitat
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Apocrife biblice.